Domnul Valentin Vasilescu, pilot de
aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni,
licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din
Bucureşti-promoţia 1992, a transmis pentru Vocea Rusiei amănunte din
spatele Revoluţiei române din 1989 şi ceea ce a însemnat ea pentru
armata română.
„Timp de peste 20 de ani, a existat un interes
major din partea autorilor războiului secret, purtat prin operaţiuni sub
acoperire pentru distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel
global, de a-l ascunde, atât cât a fost posibil sau de a se confecţiona
măcar o imagine idilică, de epopee, a câtorva aspecte esenţiale ale
evenimentelor din decembrie 1989, considerate punctul zero al startului
României spre democrație. Prin urmare, rămâne şi azi de actualitate
menținerea poporului român şi a armatei sale în minciună, pentru
protejarea celor 2 mascote (Iliescu şi Constantinescu), emanate pentru a
facilita ducerea Războiului Secret împotriva ţării lor. (Vezi: România, ţinta celei mai mari operaţiuni de spionaj economic din ultimii 40 de ani).
Ar
fi bine să reamintesc că pentru legitimarea aparentului proces
revoluţionar şi al emanaţilor din decembrie 1989 (ambele fiind creaţii
ale Războiului Secret purtat prin operaţiuni sub acoperire împotriva
ţării noastre, prin care s-a reuşit distrugerea inamicului - poporul
român la el acasă) au fost necesare 5.205 victime, dintre care 1.116 de
morţi (663 dintre aceştia fiind militari) şi 4.089 de răniţi. Din cei
1.116 de morţi, pe 22 decembrie, la ora 12:09, când Ceauşescu a fugit
din sediul CC, erau înregistrați 126, toţi civili.
Pentru
necunoscători, trebuie să spun că orice Hotărâre a comandantului de la
cel mai mic eşalon tactic până la cel strategic nu se lua înainte de
1990 şi nu ia nici azi în orb, urmărind programul Televiziunii Române
Libere, ci în baza unui algoritm introdus pentru prima dată în manualul
de ştiinţă şi artă militară numit ”Vom Kriege” - Despre război) de
generalul prusac Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831),
valabil ad-litteram şi în zilele noastre. Această Hotărâre are formă
grafică, adică se reprezintă prin semne convenţionale şi tabele
justificative pe o hartă militară, aşa cum prevedeau regulamentele
operativ-strategice AN-1 şi AN-2, întrucât era şi este un act juridic,
care te trimite direct în faţa plutonului de execuţie. Pe hartă apar,
plasate cu precizie, poziţiile de luptă, zonele de foc sau dispozitivele
de marş ale tuturor unităţilor şi subunităţilor proprii. Regulamentele
prevedeau ca poziţiile respective să fie actualizate permanent de către
echipele de stat major, pe timpul derulării operaţiei. Una din primele
probleme de rezolvat înaintea elaborării Hotărârii era stabilirea
structurii Conducerii în care sunt stabilite fluxurile de transmitere a
ordinelor, dispoziţiilor şi informaţiilor, în mod obligatoriu în formă
secretizată, pe cale ierarhică şi în concordanță doar prin mijloacele de
telecomunicaţii de tip militar, existente în înzestrare.
Orice
om cu puţină experienţă în domeniu îşi dă seama că sediul Comitetului
Central nu asigura condiţiile minime exercitării atribuţiilor de
comandă. Cu ocazia transmisiei aşa-zisei revoluţii în direct n-am văzut
decât un general de operetă, fără stat major, dotat cu un simplu telefon
şi care teoretic avea sub comanda sa: 4 armate de arme întrunite ca
forţe terestre, 2 mari unităţi de Apărare AA, 2 divizii de aviaţie cu
peste 20 de baze aeriene, 2 divizii de marină militară, una la litoral
şi cealaltă de-a lungul fluviului Dunărea. Aşadar, piesa de teatru
jucată în sediul CC de către generalul-maior Ştefan Guşe, șeful Marelui
Stat Major, în noaptea de 22/23.12.1989, n-are nimic comun cu arta
militară şi nu poate fi numită conducere militară.
În
vara anului 1988, armata a 2-a română a organizat şi executat o
aplicație demonstrativă de forţare a cursului fluviului Dunărea cu
efectivele unei divizii mecanizate la Stelnica (lângă Feteşti). Circa
250 de TAB-uri şi MLI-uri au traversat fluviul Dunărea prin 4 sectoare
de forţare amenajate genistic, susţinute cu foc de un divizion de nave
blindate, 1 batalion de paraşutişti a fost lansat din avioane în spatele
”inamicului” pentru învăluirea dispozitivului advers, 3 escadrile de
elicoptere au executat sprijin cu foc şi transportul unui batalion de
desant aerian, 2 escadrile de aviaţie vânătoare au acoperit aerian zona
operaţiilor, angajând lupta aeriană cu ”inamicul”. Pontonierii au
asamblat contra-cronometru 2 poduri de pontoane peste fluviu, 1 regiment
de tancuri şi alte categorii de tehnică grea, fiind transportate cu
portiţe (un fel de bacuri). Pentru comparaţie, după 1990, nici o
aplicaţie n-a mai depăşit eşalonul companie, iar forţări de cursuri de
apă nu au mai avut loc, toate unităţile de pontonieri fiind desfiinţate,
portiţele fiind „împrumutate” de generalul Eugen Bădălan omului de
afaceri Tărâţă Culiţă pentru exploataţia sa agricolă din balta Brăilei.
Prin
urmare, în decembrie 1989 nu a fost vorba despre înfruntarea unui
inamic, superior pregătit în guerilă urbană şi dispunând de mijloace
performante de diversiune radio-electronică, aşa cum se afirmă. Pentru
că în acei ani, trupele româneşti erau bine organizate, înzestrate şi
pregătite pentru a respinge o agresiune externă. Însă erau total
descoperite în cazul trădării lor, comise cu cinism, de o mulţime de
oameni, de mult angajaţi în obţinerea victoriei împotriva României în
războiul secret, colonei şi generali, numiţi să le conducă în luptă".
